IGRP este un prorocol de rutare distance-vector specific doar routerelor CISCO.

Cu ce vine nou IGRP-ul? Cu faptul că hop count-ul maxim este de 255, faţă de 15 cât era în cazul RIP-ului. De asemenea, foloseşte o metrică diferită, numită composite, şi care este calculată în funcţie de bandwidth şi delay-ul liniei respective. Şi totuşi, principala diferenţă între RIP şi IGRP este că în configurarea ultimului trebuie folosit AS-ul (autonomous system). Toate routerele trebuie să folosească acelaşi AS dacă “vor” ca să poată share-ui între ele tabelele de rutare.

Ok. Haideţi să înşirăm aici, punctual, toate caracteristicile IGRP-ului şi cele ale RIP-ului, pentru că aşa ne va fi mai uşor să ne dăm seama de diferenţe mai bine:

RIP:

- este potrivit pentru reţele mai mici;
- nu foloseşte AS-ul;
- trimite update-uri cu întreaga tabelă de rutare o dată la 30 de secunde;
- are o distanţă administrativă de 120;
- foloseşte doar hop count-ul ca şi metrică în alegerea rutei optime.

IGRP:

- poate fi folosit în reţele mai mari;
- foloseşte AS-ul;
- update-urile cu tabela de rutare vor fi trimise o dată la 90 de secunde;
- distanţa administrativă este 100;
- metrica folosită este calculată din bandwidth şi delay-ul pe ruta respectivă.

Ca să scurtez din întreaga poveste, trecem direct la configurarea unui IGRP. Comenzile sunt la fel ca în cazul setării protoculului de rutare RIP, cu singura diferenţă că în acest caz vom folosi numerele AS. Este necasar ca toate routerele ce fac parte din acelaşi sistem autonom să folosească acelaşi număr de AS dacă vor să îşi poată comunica între ele update-uri cu tabelele de rutare. So, urmează mai jos un exemplu de configurare al IGRP-ului:

testrouter#config t
testrouter#router igrp 20
testrouter#network 192.168.20.0

Am uitat să specificăm mai sus încă o diferenţă între RIP şi IGRP. Protocolul de rutare RIP “ştie” să facă load-balancing doar dacă rutele “anunţate” au acelaşi hop count. Dar, în cazul IGRP-ului, lucrurile stau cu totul altfel. IGRP-ul face load-balancing şi între link-uri cu cost diferit. Pentru acest lucru se foloseşte comanda variance.  Eu nu am încercat aşa ceva…ştiu doar că se poate din ce am citit în documentaţia CISCO.

Acum că am stabilit cum să configurăm RIP-ul şi IGRP-ul, haideţi să şi stabilim câteva comenzi cu care putem să facem şi un pic de troubleshooting atunci când avem probleme:

- show protocols: ne afişează protocoalele routed (am vorbit într-un material anterior despre diferenţa între un routing protocol şi unul routed) şi interfeţele pe care acestea sunt enabled;
- show ip protocols: în acest fel afişăm routing protocols;
- debug ip rip: prin comanda anterioară trimitem în sesiunea de consolă absolut toate update-urile trimise şi primite de către router;
- debug ip igrp events: afişează sursa şi destinaţia update-urile cât şi numărul routerelor din fiecare update;
- debug ip igrp transactions: afişează mesajele de request ale routerelor vecine pentru update-uri dar şi răspunsul routerului în cauză;
- un all: debugging-ul este oprit.

Next stop? EIGRP and OSPF. So, stay tuned!

RIP-ul este un protocol distance-vector. Routerele pe care este implementat acest tip de protocol trimit tabela proprie de rutare pe toate interfeţele active o dată la 30 de secunde. Este folosită doar metoda numărării hop-urilor în determinarea căii optime spre o reţea remote.

Putem vorbi de două versiuni RIP. Versiunea 1 foloseşte classful routing, adică toate device-urile din reţea trebuie să folosească aceeaşi mască. Versiunea a doua ne asigură classless routing, adică RIP-ul 2 trimite informaţii referitoare la mască.

Routing Information Protocol foloseşte trei tpuri de timpi pentru aşi “desfăşura activitatea” aşa cum trebuie:

- route update timer – reprezintă intervalul de timp după care un router trimite update-ul ce conţine întreaga tabelă de rutare;
- route invalid timer – timpul după care un router declară o anumită rută ca fiind invalidă. De exemplu, dacă nu are nicio veste despre o anumită reţea timp de 180 de secunde, routerul va trimite update-uri către toţi vecini ca să îi înştiinţeze despre ruta invalidă;
- holddown timer – am vorbit despre aceşti timpi într-un material anterior;
- route flush timer – timpul care se scurge de la declararea unei rute ca fiind invalidă şi până la ştergerea ei din tabela de rutare.

Este timpul să dăm şi primul exemplu de configurare de RIP.

router(config)#router rip
router(config-router)#network A.B.C.D
router(config-router)#network L.M.N.P
router(config-router)#^Z
router#

Simplu, nu? Comanda router rip activează protocolul RIP pe router, iar prin instrucţiunea network spunem router-ului căror reţele “să le facă reclamă”.

Cu ce comandă putem vedea tabela de rute? Cu show ip route.

Ştiu că e foarte scurt materialul dar sunt cam rupt de obosit după o perioadă un picuţ mai dificilă. Voi reveni cu discuţia despre IGRP – Interior Gateway Routing Protocol.

Trebuie să stabilim întâi nişte chestii care trebuie ştiute. Pentru ca o interfaţă Fast Ethernet a unui router să suporte ISL sau 802.1Q trebuie să fie “împărţită” în interfeţe logice, câte una pentru fiecare VLAN. Acestea mai sunt numite şi subinterfeţe.
Cum configurăm aceste subinterfeţe? Cam aşa:

router(config)#interface fastethernet 0/1.1
router(config-subinf)#encapsulation dot1q 1
router(config-subinf)#ip address 192.168.1.65 255.255.255.192
router(config-subinf)#interface fastethernet 0/1.10
router(config-subinf)#encpasulation dot1q 10
router(config-subinf)#ip address 192.168.1.129 255.255.255.224

Este important să înţelegeţi că fiecare VLAN este un subnet separat. Este adevărat că nu trebuie neapărat, dar e mai bine să vă configuraţi VLAN-urile ca nişte subneturi diferite.
Să revenim la exemplul nostru. Din cele descrise în figura de mai sus ne dăm seama că pentru VLAN 1 folosim sbunetul 192.168.1.64/26 iar pentru VLAN 10 folosim 192.168.1.128/27. Apoi ne uităm la switch şi observăm că porturile 2 şi 3 se află în VLAN 1 iar portul 4 în VLAN 10. Avem astfel următoarele adrese IP pentru hosturi:
- hostul A: 192.168.1.66, 255.255.255.192 cu default gateway 192.168.1.65
- hostul B: 192.168.1.67, 255.255.255.192 cu default gateway 192.168.1.65
- hostul C: 192.168.1.130, 255.255.255.224 cu default gateway 192.168.1.129

Hosturile puteau avea orice adresă din range dar am ales primele IP-uri de după cel al default gateway-ului. Acum cred că începeţi să realizaţi importanţa subnetingului. Eu v-am avertizat.
Să începem configurarea portului 1 din switch.

2950#config t
2950(config)#interface fa0/1
2950(config-if)#switchport mode trunk

Mai sus am configurat o interfaţă dintr-un switch CISCO 2950 care nu ştie decât 802.1Q, deci nu e nevoie să precizăm ce fel de encapsulare folosim. Dar să zicem că vrem să configurăm acelaşi port dar de data asta dintr-un switch 3550 care ştie şi ISL şi 802.1Q. Aici trebuie să specificăm şi ce fel de protocol de trunking folosim. Şi rezultă ceva de genul:

3550#config t
3550(config)# interface fa0/1
3550(config-if)#switchport mode trunk
3550(config-if)#switchport trunk encapsulation dot1q

Destul de simplu…nu? Ehh, nu e chiar aşa. Trebui să configuraţi voi cu mâna voastră aşa ceva şi de abia atunci puteţi să vă culcaţi liniştiţi. Aşa că porniţi switch-urile şi routerele şi la treabă.

Vă salut!

Adresele IP conţin 32-bit şi sunt de obicei scrise în forma dotted-decimal. Ex.: 192.168.100.1. “Decimal” vine de la faptul că fiecare byte(8 bits) din adresa IP este convertit în echivalentul zecimal. Cele 4 numere zecimale rezultate sunt scrise unul după altul, despărţite de “dots”(puncte). Avem de exemplu o adresă de IP 192.168.100.1 scrisă în forma zecimală, dar de fapt forma ei binară arată cam aşa 11000000 10101000 01100100 00000001.

Fiecare număr zecimal dintr-o adresă IP se mai numeşte şi octet, care înseamnă acelaşi lucru cu byte. De aceea pentru adresa de IP 192.168.100.1, primul octet este 168, al doilea este 100 şi aşa mai departe. Intervalul din care face parte fiecare octet este între 0 şi 255, inclusiv.

Fiecare placă de reţea(network interface) foloseşte o adresă de IP unică. Dacă avem un router, care de obicei are mai multe network interfaces, acesta trebuie să aibă câte o adresă IP pentru fiecare interfaţă.

Trebuie să discutăm puţin şi despre gruparea adreselor IP. Ce trebuie să reţinem?

1. Toate adresele IP ce fac parte din acelaşi grup nu trebuie separate de un router.
2. Adresele IP separate de un router trebuie să facă parte din grupuri diferite.

Gândiţi-vă la adresele IP la fel ca la nişte coduri poştale. În funcţie de acest cod Poşta ştie unde să trimită scrisorile.. Codurile poştale sunt grupate pe oraşe sau zone. La fel şi adresele IP…sunt grupate. Rutarea se bazează pe faptul că toate adresele IP dintr-un subnet sunt în aceeaşi locaţie…astfel toate routerele din reţea fac forward înspre un router care este conectat la acest subnet.

RFC 790 defineşte protocolul IP, inclusiv şi clasele de reţele. IP defineşte 3 clase diferite de reţele, numite A,B şi C, de unde se iau IP-urile ce se asignează diferitelor hosturi. Mai sunt definite şi Clasa D(multicast) cât şi Clasa E(experimentală).

Prin definiţie, toate adresele IP au o parte de network şi una de host. Clasa A,B şi C au diferite lungimi pentru partea de network:

Reţelele de clasă A au partea de netwok 1 byte(8 bits), de clasă B 2 bytes şi clasă C 3 bytes. Automat partea de host este restul de bits rămaşi, adică IP-urile de clasă A au 24 bits(3 bytes) partea de host, cele de clasă B au 16 bits(2 bytes) iar cele de clasă C au 8 bits(1 byte).

Fiecare adresă IP conţine cel puţin două părţi. Una (sau mai multe) aflată la începutul adresei lucrează exact ca şi codul ZIP şi identifică grupul din care face parte. Toate adresele IP cu aceeaşi valoare în primii bits sunt considerate că fac parte din acelaşi grup(reţea,subnet). Ultima parte a adresei funcţionează ca o adresă locală şi identifică exact device-ul din reţeaua respectivă.

Protocoalele de rutare asta fac…învaţă despre toate aceste grupuri(reţele, subneturi) şi le “fac reclamă” mai departe astfel încât şi alte routere să ştie despre existenţa lor. Toate aceste informaţii învăţate de către router sunt păstrate în aşa zisa tabelă de rutare. Scopul unui protocol de rutare este acela de a completa această tabelă cu absolut toate reţelele-destinaţie şi cu cea mai bună rută(optimă) care trebuie aleasă pentru a ajunge în reţeaua respectivă. Există aici nişte termeni pe care probabil îi veţi găsi în tot felul de documentaţii. Termenul de “routing protocol” se referă la protocolul care învaţă rutele spre diferite reţele şi completează tabela de rutare. Avem apoi termenul de “routed protocol”, care defineşte tipul pachetului rutat într-o reţea. De exemplu protocolul IP este routed, iar RIP este un routing protocol, pentru că routerele îl folosesc pentru a învăţa rutele.

Să revenim la clasele de IP-uri pentru că ne-am abătut destul.

Spuneam mai sus că avem clasa A, B şi C. Haideţi să le definim mai bine şi totodată mai practic.

Clasa A: În sistem zecimal primul octet al unui IP din această clasă poate lua valori între 1 şi 126, adică toate IP-urile în acest interval fac parte din clasa A – 1.0.0.0 to 126.0.0.0

Clasa B: Primul octet ia valori de la 128 la 191, avem astfel următorul interval: 128.1.0.0 to 191.254.0.0

Clasa C: este definită prin următorul interval: 192.0.1.0 to 223.255.254.0

Aceste intervale ar trebui memorate.

Şi uite aşa am ajuns la o parte sensibilă din networking, subnetting-ul. Ce face de fapt subnetting-ul? Păi să zicem aşa într-un limbaj de lemn…împarte clasele de mai sus în grupuleţe de IP-uri în funcţie de câte IP-uri ne trebuie pentru device-urile din reţeaua noastră. Regula claselor de mai sus încă există dar acuma o singură clasă A, B sau C poate fi împărţită în mai multe grupuri mai mici. Subnetting-ul tratează aceste grupuleţe ca pe nişte reţele în sine. Unul dintre principalele scopuri ale subnetting-ului este economisirea de IP-uri. Adică dacă eu am în reţeaua mea 20 de host-uri nu pot să cumpăr o întreagă reţea din clasa B. Ce rost ar avea? Pur şi simplu ar fi o risipă şi nu mai vorbim de costuri…aş intra direct în faliment. Acum…am spus mai sus că o adresă IP este formată din două părţi…partea de network şi cea de host. Acum intervine şi a treia chiar în mijlocul adresei IP. Această parte se formează prin “împrumutul” de bits din partea de host. Partea de network niciodată nu se modifică, adică clasificarea în funcţie de clasele A, B şi C rămâne neschimbată. Deci cum spuneam partea de host se modifică pentru a face loc părţii de subnetting.

Clasa A

8 24-X X

Clasa B

16 16-X X

Clasa C

24 8-X X

Computerele, routerele nu se gândesc la IP-uri în forma lor zecimală ci în cea binară. Aşa că nu vă faceţi iluzii, pentru a şti subnetting şi pentru a înţelege foarte bine cum funcţionează subnetting-ul trebuie să ştiţi matematica binară. Adică să transformaţi din zecimal în binar şi invers…deasemenea anumite operaţii logice: ŞI, SAU logic. Nu o să intru în această parte…vă las pe voi să vă documentaţi…sau deja ştiţi chestiile astea. Doar o să vă enumăr mai jos nişte link-uri utile de unde puteţi să învăţaţi subnetting. În plus dacă pot să vă ajut cu lămuriri sau documentaţie mă puteţi contacta la adresa de email alex[at]alexbobica.com .

http://www.ralphb.net/IPSubnet/

http://technet.microsoft.com/en-us/library/bb726997.aspx

http://www.semsim.com/ccna/tutorial/subnetting/subnetting.html — un tutorial super

Cred că nu mai trebuie să vă spun cât de importantă este partea de subnetting în networking. Este pur şi simplu esenţial să înţelegeţi. Fără subnetting nu există reţelistica. Puteţi folosi www.google.com . Există o grămadă de documentaţie super ok care vă poate fi folositoare. Spor la muncă!

Vă salut!

Un protocol care defineşte routing-ul şi logical addressing-ul este un considerat un protocol de layer 3. OSI defineşte doar un singur protocol de acest gen, Connectionless Network Services(CLNS), dar ca de obicei mai greu cu protocoalele OSI, ele negăsindu-se prea des în reţelele de astăzi. În schimb găsim des Internet Protocol(IP), Novell Internetwork Packet Exchange(IPX) sau AppleTalk Dynamic Data Routing(DDR). Aceste protocoale de layer 3 au multe similarităţi. Haideţi să vedem câteva din funcţiile cele mai importante pe care ele le îndeplinesc.

Routing( selectarea rutei)

Ca să înţelegem mai bine această funcţie vom lua un exemplu. Să presupunem că avem topologia de mai jos.

În partea stângă avem o reţea 172.20.20.0 formată din mai multe calculatoare, iar în partea dreaptă la fel numai că reţeaua diferă: 10.6.6.0. Să presupunem că un PC din 172.20.20.0/24 vrea să trimită nişte date înspre un PC din 10.6.6.0/24. Le denumim PC1 şi PC2. Deoarece cele 2 calculatoare nu fac parte din aceeaşi reţea, PC1 trebuie să trimită datele întâi unui router ce are macar o interfaţă în aceeaşi reţea cu PC2. Aşadar PC1 trimite un data-link frame înspre cel mai apropiat router – acest frame foloseşte data link layer addressing (MAC-ul despre care am vorbit data trecută). Cea mai tare fază este că PC1 habar nu are de cum arată reţeaua…el doar ştie cum să trimită datele la cel mai apropiat router. Este exact ca şi cum tu te duci la poştă să pui o scrisoare, ştii drumul până la poştă, dar de acolo şi până în Suceava poşta rezolvă totul.

Fiecare router are o tabelă de rutare. Aceste tabele de rutare conţin grupuri de adrese IP, aşa numitele reţele. Router-ul compară IP-ul destinaţie din pachet cu intrările din tabelă, până găseşte automat o reţea din care face parte şi implicit unde să forwardeze mai departe pachetul. Oare ce zice PC1 când trimite pachetul? “Destinaţia este spre o reţea pe care nu o cunosc…trimit frame-ul înspre cel mai apropiat router, adică R1″. Să notăm cu R1,R2 şi respectiv R3 routerele de la stânga la dreapta. R1 primeşte frame-ul, se uită la adresa IP destinaţie şi comparînd-o cu tabela de rutare işi dă seama că trebuie să trimită pachetul înspre R2. Aici în această schema avem două rute posibile R1-R2-R3 sau R1-R3. Nu are rost să intrăm în detalii despre cum routerul R1 alege cea mai potrivită rută în exemplul nostru. Despre acest lucru vom vorbi mai târziu. OK…sa revenim. Deci pachetul nostru ajunge în R2. R2 îşi pune aceeaşi întrebare ca şi routerul R1 şi forwardează pachetul înspre R3. R3 preia pachetul şi îi adaugă adresa de data link layer. Cum află routerul adresa MAC a PC2? Simplu…prin ARP – Address Resolution Protocol. Chestiunile legate de pachete, frame-uri şi alte cele le vom discuta într-un material despre encapsularea datelor la diferite layere OSI. Deocamdată este important să înţelegeţi cam care este logica rutării. Cam atât despre funcţia de rutare.

Funcţia de addressing

O chestiune importantă legată de adresele de layer 3(adică IP-urile ) este că ele pot fi grupate în reţele sau subnet-uri. Luînd din exemplul de mai sus subnet-ul 172.20.20.0/24, această reţea cuprinde IP-urile de la 172.20.20.1 până la 172.20.20.255. Rutarea se bazează pe faptul că adresele de IP-uri pot fi grupate în subnet-uri…vă daţi acum seama cât de important este acest fapt. Acum…Care ştie câţi bits are o adresă IP? Are 32 de bits. Mai multe despre adresele IP, subnetting şi chestiuni importante vom vorbi în alt material, pentru că acesta deja a devenit huge.

Până atunci vă salut cu respect şi dacă aveţi nelămuriri sau vă pot ajuta cu ceva mă puteţi contacta pe email.