O dimineaţă ceţoasă şi rece se coboară peste La Poile. Victor se trezeşte cu greu şi după ce îşi bea cafeaua, apucă rucsacul pregătit cu o zi înainte pornind înspre port.

Cărarea întunecată îi este martoră gândurilor ce îi năvălesc în cap în fiecare dimineaţă…încă îi simţea parfumul, ochii ei verzi îi chinuiau fiecare noapte cu o regularitate binecuvântată, inima ei o simţea încă bătînd lângă a lui…mâna aceea albă spargînd valurile cenuşii încă îi cerea ajutorul…îi sfârteca creierul în mii de degete ce se îndreptau acuzator înspre el.

Nu mai era mult…două sute de metri din acea cărare-tribunal. Ajunge în sfârşit în port…îşi ia firul pentru pescuit din baracă şi se îndreaptă spre cheiul din La Poile. Se uită înfrigurat prin aerul cenuşiu ce înconjura golful. Spre uşurarea lui era acolo…Emily se înălţa trufaşă peste restul ambarcaţiunilor din port. Victor îi mulţumea în gând lui Dumnezeu că nu i le luase pe amândouă…

În sfârşit am ajuns şi eu acasă…astăzi am avut o zi reuşită la lucru (nu pot să spun de ce sic!) finalizată pe pista de karting. Nu prea credeam că o să o fac şi pe asta dar mulţumită unui coleg care m-a “ameninţat” cu neparticiparea întregului grup la cursă, m-am urnit din “căpoşenia” mea, destul de stupidă trebuie să recunosc, şi m-am urcat în kart. Încă nu îmi vine să cred ce era gata-gata să ratez.

De acum încolo cred că o să fiu nelipsit de pe pistă de câte ori o să dispun de ceva timp liber. A trecut ceva timp de când nu m-am mai simţit aşa liber, aşa copil sau cu mintea aşa eliberată de gânduri, taskuri şi deadline-uri.

În Timişoara nu ştiu dacă sunt mai multe locuri de acest gen unde poţi practica acest sport, dar acolo unde am fost eu, adică AICI, m-am simţit super ok. Oameni de treabă care, chiar dacă nu am mai participat niciodată la aşa ceva, au avut răbdarea necesară să îmi explice ce trebuie să fac şi ce să nu fac, deşi noi nimeriserăm într-un moment mai delicat…adică exact în perioada antrenamentelor unor concurenţi la o competiţie care va avea loc în scurt timp. Îmi pare rău că nu am reţinut exact despre ce concurs este vorba ca să îl amintesc aici. Am primit şi un tur gratis din partea casei pentru a ne învăţa cu traseul, de abia după acel tur fiind taxaţi…deci oamenii de acolo chiar sunt ok.

Cu această ocazie am văzut şi o grămadă de puşti cu tot cu părinţi care veneau pentru a se înscrie la concursul respectiv şi la antrenamente. E bine când vezi totuşi că se preferă o bucăţică de realitate în defavoarea Need for Speed-ului.

Şi ca să fie “spectacolul” complet o să mă înfăţişez aici în nişte poze, atunci când mă pregăteam de start. Poze din timpul “cursei” nu am, pentru că fotograful nostru era plecat din localitate.

Nu cred că sunt bun pentru DPIR

O da! Micul Schumacher în carne şi oase!

Şi pentru că rss-readerul meu Google se mişcă asemeni unui melc, de abia acum văd materialul lui Cabral . Deşi sunt zile în care gândesc cam la fel ca el, ştiu doar că atunci când nu reuşim să vedem decât părţile rele ale oamenilor este vorba şi despre ceva stări sufleteşti ale noastre care nu ne dau voie să le vedem şi pe cele bune. Exact cum îmi spunea un fost profesor din facultă…”depinde din ce unghi priveşti lucrurile”.