…revenim la vi.

Am rămas la “mişcările” printr-un fişier. Am mai avea următoarele posibilităţi:

-”0″: poziţionează cursorul la începutul liniei.
-”$”: poziţionează cursorul la sfârşitul unei linii.
-”w”: duce cursorul la următorul cuvânt.
-”b”: te intorci cu un cuvânt îm spate.
-”Ctrl+F”: “scrolezi” înainte un ecran întreg.
-”Ctrl+B”: exact ca mai sus, numai că în sens invers.
-”G”: sari direct la ultima linie din fişier.
-”:x”: Dacă pui în loc de x un număr, vei ajunge direct la linia x din fişierul respectiv.

Ajunge cu “plimbăreala” prin fişiere. Cum căutăm exact ceea ce ne trebuie într-un fişier? Simplu. Apăsăm de două ori tasta “Esc”, astfel încât să ne aflăm în command mode, iar după tasta “/” şi bineînţeles şirul de caractere pe care îl căutăm.

După ce am modificat şi/sau citit fişierul respectiv, avem opţiunile de a salva sau a ieşi din fişier fără să păstrăm ceea ce am modificat. Dacă vrem să lăsăm neatins file-ul, ne poziţionăm în command mode şi tastăm “:q!”. Dacă vrem să salvăm după care să părăsim vi-ul, tastăm “:wq” sau “ZZ”, “:x”.

Toate comenzile descrise mai sus sunt comenzi ce pot fi introduse doar în command mode şi care nu editează sau alterează fişierul respectiv. Pentru a putea edita trebuie să ne aflăm în insert mode. Cum ajungem acolo? Aşa:

“i”: introduci text înainte de poziţia cursorului.
“I”: introduci text la începutul liniei curente.
“a”: introduci text după poziţia cursorului.
“A”: introduci text la sfârşitul liniei curente.
“o”: creezi o nouă linie pentru text sub cursor.
“O”: creezi o nouă linie pentru text deasupra cursorului.

Acum că am învăţat cum să adăugăm, este necesar să învăţăm să şi ştergem:

-”x”: şterge caracterul care se află sub cursor.
-”X”: şterge caracterul care se află înaintea cursorului.
-”dw”: “curăţă” totul începând de la locaţia curentă a cursorului până la următorul cuvânt.
-”D”: şterge de la poziţia cursorului până la sfârşitul liniei curente.
-”dd”: şterge linia pe care se află cursorul.

Tot la capitolul “editare” ar trebui să introducem şi comenzile de schimbare a caracterelor sau şirurilor de caractere (cuvintelor):

-”cc”: şterge conţinutul unei linii, lăsând ceea ce tipăreşti în loc.
-”cw”: schimbă cuvântul pe care se află cursorul poziţionat, începând cu poziţia cursorului până la sfârşitul cuvântului. Dacă doreşti schimbarea întregului cuvânt trebuie să poziţionezi cursorul pe primul caracter al cuvântului.
-”r”: înlocuieşte caracterul de sub cursor.
-”R”: înlocuieşte mai multe caractere începând cu cel care se află sub cursor. Ca să opreşti “rescrierea” apasă “Esc”.

Cam atât în mare parte despre editorul vi. Restul chestiilor mai “complicate” vi le las să le descoperiţi de unii singuri prin exerciţiu şi multă trudă.

Există o multitudine de modalităţi de editare a fişierelor în Unix. Dintre toate, deşi iniţial nu îl suportam, eu folosesc vi(VIsual editor).  Vi-ul este un “scren editor” spre deosebire de exemplu de ed(EDitor) sau ex(EXtended) care sunt editoare line-based.

Este folosit de mai toată lumea *nix. De ce? De asta:

- de obicei se găseşte pe aproape orice sistem Unix based.
- vi este aproape la fel pe Linux, MacOS, Sun Solaris.
- nu necesită foarte multe resurse.
- pentru mine este mult mai user friendly decât restul editoarelor.

Pentru că majoritatea care lucrăm cu Linux, Solaris, etc. îl folosim mă gândeam să înşir mai jos câteva din “manevrele vi” cu ajutorul cărora putem să prelucrăm un fişier după cum dorim.

În primul rând, pentru a edita/creea un fişier cu vi folosim următoarea comandă: vi test_file. Dacă vrem doar să deschidem acelaşi fişier în modul read-only folosim ceva de genul: vi -R test_file sau view test_file.

De fiecare dată când deschidem un fişier deja existent sau creăm unul nou, suntem în command mode. Atunci când vei creea un fişier nou, sau nu numai, vei observa că la fiecare început al unei noii linii nefolosite vei găsi semnul “tilda”(~). În caz că nu vezi acest semn şi totuşi linia este goală, să fii sigur că pe linia respectivă există un spaţiu, un tab sau vreun caracter special care nu se vede.

Există două moduri de operare în vi:

- command mode: în acest mod poţi să salvezi fişiere, să execuţi comenzi, să muţi cursorul, să copiezi linii întregi sau cuvinte, să cauţi etc. În acest mod, orice caracter tastat este interpretat ca şi o comandă.

- insert mode: în acest mod îţi este permisă inserarea de caractere în fişier. Orice tastezi în acest mod este introdus în fişier.

Vi-ul porneşte de fiecare dată în command mode. Ca să poţi introduce text trebuie să ajungi în insert mode. Cum poţi face asta? Simplu: apeşi “i”. Mai poţi apăsa şi alte “chestii” pe care le vom aminti mai jos. Deocamdată, haideţi să vedem cum putem să ne mişcăm prin fişier fără să afectăm ceea ce este deja în file-ul respectiv.

Ne aflăm în command mode şi vrem să ne mişcăm prin fişier. Bineînţeles că o putem face cu ajutorul “tastelor săgeţi”, dar din păcate acestea nu funcţionează pe toate platformele, aşa că este recomandat să folosiţi următoarele “butoane”:

- “k”: urci o linie;
- “j”: cobori o linie;
- “h”: alergi în stânga cu un spaţiu;
- “l”: alergi în dreapta cu un spaţiu.

Dacă de exemplu vrei să te deplasezi cu mai multe linii sau cu mai multe caractere deodată, poţi să tastezi numărul de mişcări înaintea tastei de direcţie. Vrei să cobori 5 linii mai jos? Este simplu: tastezi “5j”. (asta se întâmplă în command mode).

Va urma…

Pentru că tot mi s-a întâmplat zilele astea să nu mai îmi aduc aminte parola de mysql, m-am gândit că poate şi alţii s-au lovit de aceeaşi problemă şi cred că ar fi util să punem aici o modalitate de recuperare a ei.

Cred că e inutil să mai precizez că trebuie să ai drepturi de root pentru a putea rezolva problema.

Pasul 1: Opreşte serviciul de mysql:

#/etc/init.d/mysqld stop

Pasul 2: Porneşte serverul MySQL fără parolă:

#mysqld_safe –skip-grant-tables &

Pasul 3: Conectează-te la serverul MySQL:

#mysql -u root

Pasul 4: Setează o nouă parolă de root pentru MySQL:

mysql>use mysql;
mysql>update user set password=PASSWORD(“Noua parolă de root”) where User=’root’;
mysql>flush privileges;
mysql>quit

Pasul 5: Opreşte serverul MySQL:

#/etc/init.d/mysqld stop

Pasul 6: Repornim serviciul şi testăm:

#/etc/init.d/mysqld start
#mysql -u root -p

Nice and easy.

Cred că majoritatea dintre voi, cei care aveţi de a face cu Linuxul sau networking-ul aţi auzit de tcpdump. Ştiţi că este un tool foarte important ce ne ajută atunci când avem nevoie de network debugging.

De exemplu, să zicem că avem nevoie “să prindem” toate pachetele incoming înspre portul 80, de unde vin aceste pachete şi înspre cine se îndreaptă, folosim tcpdump în forma de mai jos:

#tcpdump -i eth1 tcp port 80

Comanda de mai sus va monitoriza traficul de pe interfaţa eth1 înspre portul 80 sau care are ca port sursă portul 80. Haideţi să mai aruncăm repede încă o comandă:

#tcpdump -i eth1 tcp dst port 443 and src host 172.16.20.5

Cred că este destul de clar care va fi rezultatul…va fi monitorizat traficul outbound către portul 443(https). În exemplul de mai sus, adresa IP 172.16.20.5 este asociată interfeţei eth1.

Output-ul comenzii de mai sus este unul foarte in detaliu. Ceva de genul:

tcpdump -i eth0 tcp dst port 443 and src host 172.16.20.5
tcpdump: verbose output suppressed, use -v or -vv for full protocol decode
listening on eth0, link-type EN10MB (Ethernet), capture size 96 bytes

0 packets captured
0 packets received by filter
0 packets dropped by kernel

În mod normal ar fi trebuit să urmeze şi nişte destination remote adresses dacă ar fi fost cazul…dar cum eu sunt pe un server care nu are nimic pornit pe 443, acestea nu apar mai sus.

Deşi este un tool command-line based, este foarte folositor pentru adminii de reţea. Output-ul poate fi salvat într-un fişier pentru analize ulterioare sau poate fi real-time atunci când trebuie să rezovăm repede anumite chestiuni stringente. În plus linia de comandă este una foarte flexibilă şi putem “cere” să vedem exact pachetele care ne interesează.

De obicei, tcpdump este inclus cam în toate distribuţiile Linux, deşi poate nu este instalat by default.

P.S. Aici găsiţi “man-ul” acestei comenzi dacă nu sunteţi acum în faţa unui sistem Linux.

Unul dintre cele mai interesante directoare dintr-un sistem de operare Linux este /proc, un filesystem virtual care ne livrează o grămadă de informaţii despre hardware-ul şi procesele ce rulează pe sistemul pe care avem instalat Linuxul respectiv. De fapt, multe aplicaţii ca şi ps sau top îşi obţin informaţiile “umblând” prin  /proc.

Probabil aţi auzit de fişiere de genul /proc/cpuinfo, /proc/meminfo şi /proc/cmdline. În ordinea numerelor de pe tricou, primul dintre ele conţine informaţii despre procesorul sistemului, al doilea ne arată “caracteristicile” memoriei instalate iar ultimul fişier asigură argumentele kernelului la boot.

Alte fişiere mai puţin cunoscute ce fac parte din directorul /proc sunt:

- /proc/apm – informaţii despre Advanced Power Management, dacă este instalat bineînţeles;
- /proc/loadavg – încărcarea pe sistem;
- /proc/filesystems – arată toate tipurule de filesystem-uri suportate de kernel şi dacă sunt sau nu folosite;
- /proc/mounts – afişează ce mount-uri sunt active, căror block device-uri aparţin, unde sunt montate şi ce opţiuni au fost folosite atunci când au fost montate;
- /proc/net – este de fapt un director care conţine mai multe fişiere care conţin informaţii despre partea de network.

Dacă ne uităm în interiorul directorului /proc vom observa câteva directoare ce au numele sub formă de numere:

Ce reprezintă acele numere? Păi ele sunt asociate cu procesele care rulează pe sistemul respectiv. În interiorul fiecărui astfel de director se află fişiere ce conţin informaţii despre procesul în cauză. De exemplu, directorul /proc/1/ conţine informaţii despre procesul numărul 1 care este de obicei init-ul.

Pentru a vedea ce fişiere sunt folosite de către un anume proces vă puteţi uita în /proc/[pid]/fd/. Fiecare link din directorul de mai înainte va pointa către un fişier ce este folosit de către procesul despre care discutăm.

Dacă ştii unde să te uiţi în directorul /proc, poţi găsi o grămadă de informaţii folositoare. În mod normal majoritatea dintre noi folosim tool-uri ca ps, top sau free care pur şi simplu ne asigură un output al acestor informaţii într-o formă mult mai uşor de înţeles.

În ultimul material din categoria Linux am vorbit despre permisiuni şi ownership. Astăzi învăţăm cum să schimbăm aceste caracteristici ale unui fişier.

Putem să schimbăm ownership-ul unui fişier cu ajutorul comenzii chown. De exemplu, dacă eşti root pe un sistem şi dai comanda chown alex:users fişier.txt, vei schimba ownership-ul acestui fişier care va avea ca şi owner userul alex iar grupul asociat va fi users.

Pentru a modifica ownership-ul unui director şi al tuturor fişierelor ce se află în acesta foloseşti aceeaşi comandă de mai sus dar cu argumentul -R (recursive): chown -R alex:users /home/alex/director_exemplu/.

Atunci când suntem nevoiţi să schimbăm permisiunile unui fişier în Linux, folosim comanda chmod. Ca şi argumente putem folosi atât notaţiile rwx dar şi cifrele (despre care am vorbit în ultimul material). Dar mai bine să vedem câteva exemple:

chmod u+x file1 – adaugă permisiunea execute pentru owner-ul acestui fişier;
chmod g+r file1 – adaugă permisiunea de read pentru grupul ce deţine acest fişier;
chmod 0-r file1 – retrage dreptul de read pentru “ceilalţi” (others);
chmod a+w file1 – adaugă dreptul de write pentru toată lumea (a-ul vine de la all);
chmod 644 file1 – schimbă permisiunea fişierului în 644 (owner-ul are drept de write şi read, membrii grupului şi “ceilalţi” au drept doar de read);
chmod 755 file1 – schimbă permisiunea fişierului în 755 (owner-ul are drept de write, read şi execute, membrii grupului şi “the others” au drept de read şi execute).

Aşadar dacă vă decideţi să folosiţi comanda chmod împreună cu rwx, atunci trebuie să ştiţi că u se referă la owner-ul fişierului, g la grup şi o la others (ceilalţi). Presupun că (+) şi (-) ştiţi cam ce înseamnă – primul adaugă un drept, cel de-al doilea retrage o permisiune.

Dacă încă vă simţiţi ameţiţi de aceste două modalităţi de notaţie atunci când vreţi să schimbaţi permisiunile, folosiţi comanda chmod împreună cu opţiunea -v (verbose). Exemplu:

#chmod -v 755 file1
mode of ‘file1′ changed to 0755 (rwxr-xr-x)

#chmod -v 200 file1
mode of ‘file1′ changed to 0200 (-w——-)

Continuăm data viitoare.

Dacă dai un ls -l pe un Linux vei obtine o gramada de informatii din output-ul servit de către comandă, cum ar fi: permisiunile asupra fişierului, numărul de link-uri înspre fişierele respective, ce user şi grup au ownership-ul asupra unui fişier, mărimea unui file în bytes, ora la care a fost modificat ultima oară şi numele fişierului.

Pentru permisiunile unui fişier ne uităm la stringul de 10 locuri afişat de comanda ls -l. Prima poziţie din acest şir este diferită de ultimele nouă, care pot fi grupate în grupe de câte trei, o grupă reprezintă ce poate face un user cu un fişier, a doua reprezintă ce au voie să facă membrii unui grup cu un fişier, iar ultima ne spune ce au voie să facă userii care nu sunt în primele două categorii, adică ceilalţi (others). Permisiunile sunt reprezentate prin prezenţa sau absenţa literelor r (read), w (write) şi x (execute). Aşadar avem:

rwx: permisiuni de citire, scriere şi executare;
r–  : permisiuni doar de citire;
r-x : permisiuni de citire şi executare.

Permisiunea de a scrie un fişier include şi dreptul de overwrite şi delete asupra file-ului respectiv.

Exemple:

ls -l exemplu1.txt
-rw-r–r– 1 alex users 432686 ……..

Fişierul de mai sus poate fi citit şi scris doar de către “proprietarul” lui, adică Alex, poate fi citit de către membrii gurpului “users” şi de către “others”.

ls -l exemplu2.txt
-r——– 1 alex users 0 ………….

Doar Alex are dreptul de “read”.

Cred că aţi înţeles ideea de permisiuni.

În afară de litere ca şi reprezentare a permisiunilor mai putem folosi şi cifre. Pentru fiecare grupare (owner, grup şi others) folosim o cifră, şi anume 4 pentru “read”, 2 pentru “write” şi 1 pentru “execute”.

Dacă avem un fişier cu 644, avem de fapt -rw-r–r–, în cazul unui 755 avem -rwxr-xr-x şi tot aşa. Nu este foarte complicat.

Cam atât deocamdată. Data viitoare vom vorbi despre cum putem modifica aceste permisiuni.

Fiecare sistem Linux are un număr de conturi de useri. Unii dintre aceştia sunt useri umani şi alţii sunt system users, nişte identităţi folosite de către sistemul de operare pentru executarea anumitor taskuri.

Userii de pe un sistem îi poţi găsi în fişierul /etc/passwd. Intrările în acest fişier sunt ceva de genul:

alex:x:1000:100:Bobica Alexandru:/home/alex:/bin/bash

Ce informaţii găsim în linia de mai sus? Păi de exemplu, user-ul alex se numeşte Bobica Alexandru, directorul home al lui este /home/alex şi că foloseşte bash shell.

Fiecare user al sistemului aparţine unuia sau mai multor grupuri, iar grupurile configurate pe un Linux le puteţi găsi în fişierul /etc/groups. Pentru a vedea din ce grupuri faci parte foloseşti comanda groups.

Cum adăugăm useri şi grupurile într-un sistem Linux? Folosind comanda useradd şi groupadd. Rămâne să le încercaţi voi singuri pe sistemele voastre. Comenzile userdel şi groupdel şterg useri şi grupuri, după cum bine cred că aţi intuit.

În următorul material vom vorbi despre permisiuni şi ownership în Linux.

Mai poţi afişa şi detalii despre sesiunea curentă folosind comanda who. Mai jos avem un exemplu:

$who -uH
NAME LINE TIME IDLE PID COMMENT
alex tty1 Dec 29 13:03 . 2015

În comanda de mai sus am folosit parametrii u(adaugă informaţii despre timpul idle şi ID-ul procesului) şi H(adaugă un header).

După cum ştiţi, Linuxul nu este doar un sistem de operare multiuser, este şi unul multitasking(mai multe aplicaţii rulează în acelaşi timp). O instanţă a unui astfel de program mai este numită şi proces. Linux ne oferă tool-uri cu ajutorul cărora putem lista procesele ce rulează pe un sistem, monitoriza usage-ul sistemului sau opri anumite procese atunci când este necesar.

Cea mai folosită comandă pentru listarea acestor procese este ps. Folosiţi-o atunci când doriţi să vedeţi ce procese rulează, resursele folosite de acestea şi “userii care le deţin”. Exemplu:

$ps -au
USER PID %CPU %MEM VSZ RSS TTY STAT START TIME COMMAND
root 2143 0.0 0.8 1908 1100 ttyp0 S 13:12 0:00 login — alex
alex 2144 0.0 0.7 1833 1010 ttyp0 S 13:12 0:00 -bash
alex 2311 0.0 0.7 2591 911 ttyp0 R 14:22 0:00 ps -au

O dată cu comanda ps am folosit parametrii -a(pentru afişarea tuturor proceselor deţinute de către toţi userii care sunt asociaţi cu terminalul curent) şi -u(arată usernames, momentul când procesul a pornit şi cât din memorie şi CPU este folosit).

Mai puteţi folosi de asemena comenzile top, free şi vmstat pentru genul ăsta de informaţii. Ar fi ok dacă le-aţi încerca singuri pe sistemele voastre. Sunt nişte tool-uri foarte folositoare şi importante pentru orice admin.

Acum ar trebui să continui cu ce am început data trecută, adică cu manevrarea fişierelor şi directoarelor în Linux. Nu ştiu dacă are vreun rost să mă apuc acum să scriu despre fiecare comandă în parte, având în vedere că sunt chestiuni foarte simple şi intuitive pe care le puteţi găsi pe oriunde. Aşa că eu doar o să enumer aici câteva dintre comenzile des folosite. Sunt multe, aşa că dacă uit ceva…asta e.

cp – comanda folosită pentru copiere
mv – mutare şi redenumire
rm – deleting
mkdir – “prepari” un director
rmdir – ştergi un director care este gol
ln – creezi un link hard către un fişier
ln -s – creezi un symbolic link către un fişier
cat – printezi conţinutul unui fişier pe ecran (mai poţi şi concatena două fişiere într-unul singur cu această comandă)
more, less – la fel ca mai sus, afişezi conţinutul unui fişier
head, tail – afişezi un număr specific de linii de la începutul sau de la sfârşitul unui fişier
grep – cauţi o linie sau mai multe într-un fişier după un anumit string
find, locate – cauţi fişiere după nume, permisiuni, owners şi alte atribute

Hai că deja este prea mult pentru prima zi de după vacanţă.

Va urma…

Nu are rost să povestesc aici cum Linus Torvalds împreună cu developeri din întreaga lume au creat această bijuterie pe care o ştim sub numele de Linux. Nici nu ştiu foarte bine această istorie şi în plus există o grămadă resurse online de unde putem să aflăm toate aceste lucruri.

Am decis să încep prin a descrie filesystem-ul Red Hat Linux-ului. O să folosesc o prescurtare pentru Red Hat Enterprise Linux, şi anume RHEL.

Locaţia fişierelor şi directoarelor într-un sistem RHEL a fost inspirată din FHS – Filesystem Hierarchy System. Rolul FHS-ului este acela de produce direcţii după care sistemele de operare UNIX-based îşi aranjează fişierele şi directoarele.

Pentru cei care s-au mai plimbat printr-un Linux până acum, ceea ce vom începe să discutăm li se va părea ceva plictisitor.

Haideţi să înşirăm aici câteva dintre directoarele cele mai cunoscute şi uzitate directoare dintr-un Linux. Aşadar:

/bin/ – comenzi esenţiale pentru admini şi useri normali
/usr/bin/ – comenzi uzuale pentru admini şi useri normali
/sbin/ – comenzi foarte importante pentru admini
/usr/sbin/ – comenzi uzuale pentru admini
/tmp/ – fişiere temporare
/usr/local/ – software instalat independent de update-urile sistemului de operare
/usr/share/man/ – paginile manual (un fel de help – o să vorbim mai pe larg despre ele)
/usr/src/ – codul sursă
/var/ – conţine log files şi spool files
/var/log/ – log files
/etc/ – fişiere de configurare ale diverselor servicii
/proc/ – filesystemul virtual al kernel-ului
/dev/ – conţine fişiere ce definesc device-urile dintr-un sistem (un fel de drivere în Windows)

Gândiţi-vă la un filesystem de Linux ca la un copac întors invers. Pornind de la rădăcină avem root-ul (/) şi apoi diversele directoare pe care le-am descris mai sus.

Repet, dacă vreţi să înţelegeţi ceva de aici, ar fi bine dacă aveţi un sistem cu Linux pe care să vă jucaţi, sau o maşină virtuală (folosiţi VMware).

Am descris mai sus câteva dintre directoarele unui RHEL. Cum navigăm printr-un filesystem fără a dispune de o interfaţă grafică? Trebuie să învăţăm şi asta. Vom folosi un shell. Adică ecranul ăla negru (sau ce culoare vreţi voi ) doar cu un prompt de care se sperie toată lumea. Să vedem cum arată un shell prompt:

[alex@systest ~]$

Primul cuvânt, cel de dinainte de @, reprezintă username-ul persoanei care este logat “acum” pe sistem. În cazul nostru, username-ul este “alex”. Cuvântul de după “coada de maimuţă” este hostname-ul serverului…în cazul nostru “systest”. Partea care urmează după “space-ul” de după hostname reprezintă directorul în care eşti plasat (current working directory). “tilda” ne spune că “alex” se află în home directorul lui. Am uitat să specific mai sus si directorul /home/. Acest director conţine câte un subdirector pentru fiecare user creat pe sistemul respectiv. Când porneşti un terminal pe un anumit server, directorul default în care eşti plasat este cel din /home/.

Pentru a te plasa într-un director diferit foloseşti comanda cd <director>. Directorul din comanda anterioară poate fi calea întreagă înspre director (full path) sau un director care face parte din directorul curent în care te afli (relative). Cum arată un full path? Păi să zicem că vrem full path înspre directorul home al meu sau înspre directorul cu fişiere log. Atunci avem /home/alex/ şi /var/log/. Acum, să presupunem că mă aflu în /home/alex/ şi vreau să intru în /home/alex/poze/. Păi în loc să bag cd /home/alex/poze/, iniţiez comanda cd dar de data asta doar cu directorul relativ în care trebuie să ajung. Pe scurt: cd poze/.

Ne oprim aici deocamdată.

Vă salut!