Acum 10 luni viaţa mea a luat o întorsătură la care nu mă aşteptam niciodată. Prima decizie si cea mai importantă, şi despre care am mai vorbit aici, a fost cu scăpatul de fumat. Şi o să repet asta la nesfârşit până o să vă intre la toţi bine în cap, chit că o să mă înjuraţi: RENUNŢAŢI LA FUMAT! Dar nu despre tutun vreau să scriu acum.

Imediat după ce am luat decizia de mai sus, a urmat alta la fel de importantă pentru mine, şi anume aceea de a mă reapuca de sport. Nu râdeţi. Înainte să devin “calculatorist” eram un om foarte activ. Fusesem avertizat de către mulţi “binevoitori” că o să mă fac cât un porc din cauză că am renunţat la ţigări. În fine. Situaţia acum 10 luni se prezenta in următorul fel.

La înălţimea mea de 1,70 cântăream aproximativ 85-86 kg…cu alte cuvinte eram un fel de “gogoşel” , chestie la care se pricep foarte bine marea majoritate a compatrioţilor mei, IT-ştii. Micul dejun nu exista pentru mine, iar dacă totuşi mă încumetam să mănânc ceva, ori alegeam ciocolata, ori produse de patiserie…ştiţi voi la ce mă refer. Imediat după mic dejunul copios urma fără excepţie Coca Cola, băutura fără de care viaţa mea nu avea sens. La prânz mâncam întotdeauna neapărat cartofi prăjiţi plus ceva pe lângă, cu multă pâine şi bineînţeles Cola, sau orice acidulat si plin de zahăr. După lucru, ajungeam acasă şi băgam somn de voie. Trezirea pe la 20 seara. Câteva ore pierdute bineînţeles la calculator. La ora 22-23 făceam comanda la pizza sau dădeam o tură la McDonald’s după mâncare. Normal că pentru a avea o cină superbă, desertul nu putea să lipsească…so, băgam şi ceva dulce înainte de culcare.

Hmm…cam asta era reţeta zilnică pe care o urmam acum 10 luni. Cu alte cuvinte, “mi se rupea tastatura” de sănătatea mea. Acum să vă povestesc un pic despre schimbări.

După 10 luni, am aceeaşi înălţime (normal zic eu ) dar cântăresc aproximativ 65-67 kg. De unde această schimbare? Este simplu. Principalul vinovat este “sportul”, 4 zile pe săptămână câte 1h 30 – 2h. Antrenament cu greutăţi şi la sfârşit 20 de minute alergat pe bandă. De 10 luni de zile respect cu sfinţenie acest program. De fapt a devenit chiar un hobby pentru mine acum. Bineînţeles pe lângă sport am umblat un pic şi la alte “amănunte” din viaţa mea. Am început să mânânc dimineaţa. Şi nu bullshit-urile despre care v-am povestit mai sus, ci mâncare adevărată. Al doilea pas a fost să renunţ la pâine şi la Cola. Adios. Al treilea pas a fost să renunţ la pizza şi fast food la miez de noapte. Am început să mănânc fructe. Înainte mâncam câte un măr o dată la o lună. Deh…aveam iubirea mea Coca Cola lângă mine. Nu aveam nevoie de fructe sau alte bazaconii sănătoase. Dădeam pe gât lichidul negru, aprindeam luleau şi mă azvârleam în pat. Aşa da trai!

Problema era că începusem deja să gâfâi ca un moş atunci când urcam scările, aveam în permanenţă o stare de oboseală cronică în corpul meu şi nu aveam chef de nimic niciodată. Dacă atunci când m-am apucat de sală nu eram în stare să alerg decât un minut, acum alerg o jumătate de oră fără oprire cu zâmbetul pe buze. Altă viaţă…credeţi-mă! Corpul meu s-a schimbat mult de tot. Nici mie nu imi vine să cred. Viaţa mea s-a schimbat total. Am mai multă încredere în mine, mai multă energie, la lucru merge totul la superlativ.

Şi vreau să împart acest “secret” cu voi, cei care poate faceţi aceleaşi greşeli pe care şi eu le-am făcut. Nu vă trebuie decât curaj, sport şi multă perseverenţă şi voinţă.

…stropi de ploaie se preling pe geam.

Ora 5 dimineaţă şi somnul nu apare. Mii de gânduri şi sentimente îl năpădesc. Trecuseră mai bine de 12 ore de la aflarea veştii şi totuşi el încă nu îşi revenea.

Era greu pentru el ca să accepte realitatea…realitatea ei. Două cuvinte au fost de ajuns ca el să îşi dea seama că a pierdut totul, că a fost un laş.

Îi revenea în minte acea noapte blestemată în care el a renunţat la a mai lupta pentru ea. Ultimul sărut, ultima mângâiere, ultimul clipit, ultimul “scumpo”. De ce a trebuit să fie aşa de fricos? De ce nu şi-a dat seama că încă mai putea lupta?

“Vreau să o văd fericită!” doar atât îşi zicea în gând în timp ce îi ştergea lacrimile care apăruseră în ochii ei. O iubea mai mult ca orice pe lumea asta, dar ştia că sentimentul nu este reciproc. Nu avea rost să o chinuie în continuare.

Acum după ce anii au trecut, după ce şi-a pierdut şi ultima speranţă că ar mai putea fi cu ea, trebuie să o ia de la capăt.
Îi era foarte greu ştiind că nu va mai putea vedea niciodată zâmbetul din ochii ei negri.

Ştie că a greşit, că a fost un laş atunci când a renunţat a mai lupta pentru ea.

Sfatul meu pentru voi este să luptaţi până la epuizare pentru iubirea voastră, să nu o lăsaţi niciodată să se stingă, pentru că altfel vă veţi stinge şi voi. Tot ce va urma va fi în van…bani, funcţii, maşini etc.

Nu fiţi laşi!

În ultimul timp m-am tot gândit la viaţa mea aşa cum este ea…cu bune şi cu rele.

Sigur că nu prea am de ce să mă plâng. Am un job destul de ok, câştig destul de bine, sunt sănătos, familia mea e sănătoasă. Totul este ok. Şi totuşi lipseşte ceva. Simt că încă nu mi-am găsit locul, simt că asta nu e viaţa pe care mi-am dorit-o şi la care am visat.

Stăteam şi mă gândeam la motivele din cauza cărora cei mai mulţi dintre noi nu trăiesc viaţa pe care şi-au dorit-o cu adevărat cândva când încă dispuneau de curajul acela nebun, sau de inconştienţa aceea caracteristică vârstei, aşa cum ar caracteriza-o unii. Tocmai de aceea. Pentru că ne este frică. Ne este frică să fim altfel decât majoritatea.

Gândiţi-vă la un drum care trece prin mijlocul unei păduri mari, un drum bătătorit de atâţia şi atâţia oameni care de-alungul timpului au traversat pădurea respectivă. Toţi, dar absolut toţi au ajuns în acelaşi loc la fel de prăfuiţi, obosiţi şi neîmpliniţi. Acest drum este viaţa “normală” pe care toţi oamenii “normali” aleg să o ducă: grădiniţă-şcoală primară-liceu-facultate-job-căsătorie-credite*rate-copii. O să spuneţi: “Şi ce este rău în asta?”

Nu ştiu voi cum sunteţi, dar pe mine mă sperie cunoaşterea viitorului meu în linii mari. Pentru că mai mult ca sigur aşa va arăta.

Asta dacă nu cumva o să am curajul să nu merg pe “drumul” de mai sus şi să mă aventurez în “pădure” pe cărări încă neexplorate de nimeni. Da…sunt şanse să fiu sfâşiat de o haită de lupi dar am şanse să şi găsesc comori ascunse, pe care doar cei curajoşi le merită.

Mi se pare că toţi ne plângem de viaţa grea şi “lipsită de viaţă” pe care o ducem, dar nu observăm că de fapt noi repetăm la nesfârşit aceeaşi paşi over and over again, paşi pe care i-au făcut şi părinţii, şi unchii, şi vecinii noştri. Şi toţi ajung în acelaşi punct. În punctul în care îşi dau seama că viaţa lor este un pic cam searbădă şi la fel ca a celorlalţi 99% dintre cunoscuţi.

Ştiu, îţi trebuie foarte mult curaj ca  să te plasezi împotriva curentului, să fii ăla imaturu’, cel care crede în visele lui oricât de nebuneşti şi idioate par ele pentru restul lumii. Dar dacă vrei să îţi trăieşti visul trebuie să ai puterea de a risca.

Mi-am cumpărat prima mea maşină: Golf V 1.9 TDI. Îmi urez să o conduc sănătos şi fără incidente.

Mai jos aveţi câteva poze cu tăigăru’. Îi zic aşa pentru că “mârâie” ca un tigruşor.

Şapte zile am fost plecat în Croaţia. Mai are rost să vă spun că m-am simţit excelent, că m-am distrat la maxim şi că nu m-aş m-ai fi întors de acolo în veci? Nu cred…

Deşi iniţial mă aşteptam ca aprecierile mele vis-a-vis de această ţară să se mai împuţineze o dată cu această deja a doua vacanţă petrecută acolo, uite că ele s-au înmulţit. Nu pot să explic de ce simt ceea ce simt când sunt acolo…poate am vreo stră-străbunică de prin Dalmaţia? N-aş prea crede.

Important este că am petrecut 7 zile magice şi pline de lucruri pe care le ador, şi anume: libertate, distracţie, voie bună şi optimism. Şi mai mult ca sigur că mă voi întoarce. Cine ştie? Poate în curând vă invit pe la mine în Croaţia să vă petreceţi vara…

Dar “vorba multă sărăcia omului”, haideţi să vă arăt şi ceva poze de pe acolo. Ah, şi să nu uit, am renunţat la Audi. O să îmi cumpăr un Golf V (Volkswagen). Cred că este o maşină mult mai potrivită pentru un începător ca mine, deşi tot rămâne prea puternică (o sută şi ceva de căluţi) pentru un newbie în ale condusului.

Ehh…dragii moşului nici nu mai ţin minte de când nu m-am mai destăinuit eu vouă. M-am oprit cu povestitul o dată cu întoarcerea din vacanţa de 1 Mai. Şi totuşi de atunci s-au mai întâmplat o grămadă de lucruri.

După mica vacanţă de “ziua muncii” a urmat o perioadă interesantă la lucru, cu mine încercând ca acomodarea cu Solaris&Linux să fie cât mai smooth cu putinţă. Am avut parte de zile cu 19 ore de muncă, zile cu training-uri interesante şi task-uri “proaspete” . Cred că le-am făcut faţă atâta timp cât încă nu am afost dat afară sau alergat prin parcarea companiei de către colegii nemulţumiţi de colaborarea cu mine.

Pe plan personal am câteva lucruri cu care să mă laud. Acum 6 luni mă lăsam de fumat…şi pot să spun că luam cea mai bună decizie din ultimii ani. So, 6 luni fără ţigări and still counting. <<Buddha, mii de mulţumiri încă o dată. Să nu crezi că am uitat de berea aia, numai să ajungi tu prin Timişoara.>>  Şi nu m-am oprit aici. Lăsatul ţigărilor a fost doar începutul. Cei care mă cunosc personal ştiu despre ce vorbesc. Pot să spun doar că mi-am schimbat stilul de viaţă cu 180 de grade…

Tot în perioada asta am făcut şcoala de şoferi. Ok…o să aştept să terminaţi cu râsul şi după asta o să continui. Ştiu că am făcut şcoala foarte târziu, dar până acum nu îmi trecuse prin cap vreodată să îmi iau o maşină. Acum de abia aştept să o cumpăr. Sper ca până la sfârşitul lunii iulie să am în parcare pe “black beauty” a mea. Nu credeam vreodată că o să iubesc “o nemţoaică” şi uite că acum visez deja la cum o să stralucească în faţa blocului cu farurile în vânt.

O să vă povestesc într-un material viitor şi despre peripeţiile mele la volan dar şi despre un instructor din Timişoara pe care îl recomand tuturor cărora vor să înveţe să conducă.

Tot în aceste două luni care au trecut am stabilit locul unde voi merge în vacanţă vara asta. Şi surprizăăăă…the winner is Croatiaaaaaaaa!!! V-am zis că nu mă las până nu o să îmi cumpăr o casă şi o barcă acolo. Cei care mă cunosc ştiu că singurul obstacol între mine şi visele mele este doar timpul. Este doar  o chestiune de timp până când o să fiu perscar croat cu acte în regulă.

Cam acesta este rezumatul ultimelor două luni…pe scurt.

Voi? Ce aţi mai făcut? Este rândul vostru să povestiţi.

Mi-am petrecut sărbătorile pascale în linişte alături de cei dragi şi apoi am plecat în vacanţa de 1 Mai. Ambele mini-vacanţe au fost despărţite de câteva zile de muncă destul de linişte. Să vă povestesc pe unde am fost? Cred că mai bine aş lăsa fotografiile să vorbească.

Paştele l-am petrecut pe meleagurile din poza de mai jos în Oltenia:

Cum am petrecut? Somn, mâncare, plimbări prin natură şi multe poze. Vremea a fost foarte faină, aşa că împreună cu aparatul foto mi-am făcut de cap.

Au urmat apoi 4 zile de vacanţă cu ocazia “sărbătorii muncii”. Am plecat din Timişoara cu destinaţia Balvanyos pregătiţi de un grătar sau mai multe pe marginea lacului Sf. Ana. Am trecut pe rând prin Hunedoara, Sibiu, Sighişoara până când am ajuns în staţiunea precizată mai sus. În Sibiul meu drag am rămas şi peste noapte. Am vizitat cam tot ce am putut într-o zi din acel minunat oraş după care ne-am continuat drumul. Totul a fost foarte frumos, dar din păcate am avut parte de ghinionul pe care l-au avut cam toţi chefliii de 1 Mai, şi anume că a plouat. Aşadar, “nexam” grătar. Dar nu a fost bai. Ne-am descurcat. Oricum am avut parte de nişte mese copioase şi foarte gustoase în Balvanyos. O să vă povestesc în materialele următoare mai pe larg despre impresiile pe care mi le-a lăsat această parte a ţării.

La întoarcere am vizitat Braşovul dar doar pentru scurt timp, după care ne-am continuat drumul înspre Timişoara. Am ajuns azi noapte mulţumit de mica aventură.

De mâine începe din nou munca şi sper că această “escapadă” îmi va fi de ajuns pentru perioada ce va urma.

Şi multă dragoste!

O dimineaţă ceţoasă şi rece se coboară peste La Poile. Victor se trezeşte cu greu şi după ce îşi bea cafeaua, apucă rucsacul pregătit cu o zi înainte pornind înspre port.

Cărarea întunecată îi este martoră gândurilor ce îi năvălesc în cap în fiecare dimineaţă…încă îi simţea parfumul, ochii ei verzi îi chinuiau fiecare noapte cu o regularitate binecuvântată, inima ei o simţea încă bătînd lângă a lui…mâna aceea albă spargînd valurile cenuşii încă îi cerea ajutorul…îi sfârteca creierul în mii de degete ce se îndreptau acuzator înspre el.

Nu mai era mult…două sute de metri din acea cărare-tribunal. Ajunge în sfârşit în port…îşi ia firul pentru pescuit din baracă şi se îndreaptă spre cheiul din La Poile. Se uită înfrigurat prin aerul cenuşiu ce înconjura golful. Spre uşurarea lui era acolo…Emily se înălţa trufaşă peste restul ambarcaţiunilor din port. Victor îi mulţumea în gând lui Dumnezeu că nu i le luase pe amândouă…

Ştiaţi că noi putem decide unde să meargă 2% din impozitul pe care îl plătim la stat? Probabil că da.

În caz că nu ştiţi unde să redirecţionaţi aceşti 2%, aţi putea lua în calcul întinderea unei mâini de ajutor copiilor instituţionalizaţi, celor părăsiţi  de familii, celor care au picat victime ale abuzurilor şi traficului de fiinţe umane, celor bolnavi de SIDA sau celor care deşi posedă nişte talente deosebite, posibilităţile lor materiale de a-şi dezvolta aptitudinile nu prea există.

Nu este greu deloc. Dacă veniturile voastre pe anul 2008 provin doar din salarii trebuie completat formularul 230, dar dacă în afară de leafă aţi mai făcut şi bani şi în alte moduri poţi completa formularul 200. Ambele tipizate, după ce sunt completate, trebuie trimise la Administraţia Financiară de care aparţineţi, până la data de 15 mai 2009.

Mai multe detalii şi informaţii puteţi găsi pe situl organizaţiei Salvaţi Copiii România.

P.S. Ar fi frumos dacă şi alţi posesori de bloguri ar face cunoscută această informaţie.