Să îţi cumperi sau nu o locuinţă? Exisă două tabere…una susţine că eşti prost dacă te îndatorezi toată viaţa pentru un apartament slinos cumpărat pentru vreo 50-60 000 de euro, iar cealaltă te apreciază ca fiind la fel de prost dacă plăteşti o chirie de 300-400 de euro pentru un apartament de două camere, când ai putea foarte uşor să plăteşti “porţia” la o bancă pentru un “adăpost”.

So, cum ar fi mai bine pentru un tânăr care nu ştie ce opţiune să îmbrăţişeze?

Să luăm fiecare caz în parte. Ca să poţi aplica pentru un credit trebuie să câştigi în primul rând bani frumoşi pentru România, mai ales în contextul actual. Sau mai există o posibilitate. Să îţi cauţi soaţă/soţ cu care împreună să depăşiţi un venit  de 5000 RON. Faci rost de bani,iei frumos toate agenţiile imobiliare la rând, publicaţiile online sau tipărite şi dai sfoară în oraş că îţi cauţi “peşteră”. Se strâng “cazurile” de analizat şi începi vizitele prin tot felul de garsoniere şi apartamente. O să ai de a face cu tot felul de moşi sau babe care vor să se retragă undeva la ţară să crească porci sau cu alţii care au de dat nişte bani dealer-ului de la casino.  Majoritatea apartamentelor vechi vor avea acelaşi ceauşesco-design pe care îl ştim cu toţii…adică stil cavou. De alea noi cu loc de parcare inclus, teren de tenis unde să dai jos kilele puse de la consumul excesiv de sarmale, şi cu portar nu prea ai cum să te atingi dacă nu cumva eşti de profesie ofiţer de credite.

Aşadar, ai căutat, ai găsit şi ai cumpărat. Te trezeşti într-un apartament la etajul 4 cu o datorie pe cap de vreo 500-600 de euro pe lună, fără mobilă, fără frigider, aragaz şi altele. Ştim următorul pas. Mergi la bancă sau l a Tati&Mami Ltd. să faci rost de alţi parai. Alte rate sau în cel mai bun caz alte obligaţii faţă de părinţi.

Calculaţi şi voi, adunaţi avantajele, băgaţi cu minus dezavantajele şi vedeţi ce dă.

În al doilea caz vorbim despre statul în chirie. În fiecare lună atunci când iei salariu, îţi urci frumos fundul în tramvai sau Touareg, după caz, şi mergi la personajul acela simpatic care de 12 ori pe an te uşurează cam de 200-500 de euro (depinde de urbea în care îţi duci veacul), adică la proprietar. Cred că proprietarii de apartamente date la închiriat ar putea să formeze ceva organizaţie de asta pe care să o urască toată lumea. Măcar să se constituie în ceva oficial ca să ştim şi noi pe cine înjurăm lună de lună sau împotriva cui să protestăm atunci când ieşim în stradă să facem greva foamei. Să revenim. Chiriaşii (printre care mă număr şi eu) plătim îm fiecare lună o sumă ca să putem sta într-un apartament la acelaşi standarde ca cei de mai sus care se împrumută la bancă pentru a avea locuinţa lor. Într-adevăr cheltuiala noastră e mai mică cu vreo 300 pe lună, dar stăm pregătiţi cu bagajele la uşă dacă owner-ului i se întorc copiii de prin “safari-ul din Africa”. În România nu eşti sigur că dacă iei în chirie un apartament pentru un an, nu zbori a doua lună pe uşă afară din diferite motive. Prin alte părţi atunci când iei în chirie o locuinţă, pe perioada contractului (da, chiar există un contract) locuinţa este ca şi cum ar fi a ta. Pe aici pe la noi, te mai pomeneşti cu vreun proprietar noaptea pe la 23 că vrea să îşi ia bormaşina care a uitat-o pe balcon sau că te controlează să vadă cu ce fufy ai venit să te tăvăleşti în patul lui.

Aşadar ce alegem?

Eu pot să vă spun că am ales deocamdată opţiunea doi, aia cu proprietarul cu puşcă şi piţi-ul alergând speriată pe scări în jos.

sursa fotografiei: wikipedia.org