Sunt câteva lucruri importante pe care ar trebui să le ştiţi înainte să începem să vorbim despre protocolul RIP. Mai exact, trebuie să vorbim despre distanţe administrative, despre cele 3 tipuri de protocoale de rutare şi despre routing loops.

Distanţele administrative (administrative distances)

Distanţa administrativă (AD) este folosită pentru a marca nivelul de “încredere” al unor informaţii de rutare primite de către un router de la vecinii săi. AD-ul poate lua valori între 0 şi 255, unde 0 înseamnă “cel mai de încredere”, iar 255 se traduce prin “pe aici nu se trece” (niciun trafic nu va fi forwardat pe ruta respectivă).

Dacă de exemplu, un router primeşte două update-uri despre o reţea remote, primul lucru care este verificat de acesta este AD-ul. Dacă una dintre cele două rute are un AD mai mic decât cealaltă, atunci ea este cea care va fi pusă în tabela de rutare. Şi ce ne facem dacă ambele rute au acelaşi AD? Păi se schimbă criteriul de prioritizare…router-ul va compara cele două rute în funcţie de hop-uri sau bandwidth. Şi dacă nici cu acest criteriu rutele nu pot fi diferenţiate, atunci protocolul de rutare va face load-balancing către reţeaua remote.

Să dăm exemple de câteva AD-uri default. Pentru o reţea conectată direct la router avem un AD egal cu 0, pentru o rută statică AD-ul este 1, pentru EIGRP este 90, pentru IGRP este 100, pesntru OSPF este 110, pentru RIP este 120 şi mai avem 255-ul ăla care interzice router-ului de a folosi ruta respectivă.

Trecem acum la clasificarea protocoalelor de rutare. Avem aşa:

- protocoale distance-vector;
- protocoale link state;
- protocoale hybrid.

Protcoalele de tip distance-vector găsesc cel mai bun “drum” înspre o reţea remote judecînd în funcţie de distanţă. Ştim la ce spunem hop, nu? De fiecare dată când un pachet “traverseză” un router, avem un hop. Ruta cu cele mai puţine hop-uri către reţeaua remote, este considerată ca fiind ruta optimă. Vectorul indică direcţia înspre reţeaua la care vrem să ajungem. RIP şi IGRP sunt două protocoale de tip distance-vector. Update-urile se trimit către routerele direct conectate şi conţin tabelele întregi de rutare.

În protocoalele de tip link state sau shortest-path-first, routerele creează trei tabele diferite. Una dintre ele ţine evidenţa “vecinilor” direct conectaţi, a doua determină topologia întregii infrastructuri de reţea, iar a treia ţine tabela cu rute. Routerele link-state ştiu mai multe despre internetwork decât orice protocol de tip distance-vector. OSPF-ul este un astfel de protocol de rutare de tip shortest-path-first. Protocoalele link state trimit update-uri ce conţin starea link-urilor proprii către toate routerele din reţea. Nu vă speriaţi, vom vorbi mult mai multe pe parcurs despre OSPF.

Protocoalele de rutare hybrid folosesc chestii din primele două categorii descrise mai sus. Un protocol hybrid este EIGRP-ul.

În funcţie de nevoile specifice fiecărui business sau fiecărei companii se alege un protocol de rutare avantajos.

Ar trebui să începem să vorbim despre algoritmul folosit de către protocoalele de tip distance-vector. Dar cum este foarte multă informaţie şi multe chestii de clarificat, cred că o lăsăm pe anul viitor, pentru că oricum numai la rute şi protocoale de rutare nu ne stă capul acum în “ajun de Revelion”.